Acu ca m-am intors si eu pe plaiurile natale mi-am zis k ar fi bine sa scriu si eu cate ceva despre tara in care mi-am petrecut cea mai buna parte a ultimelor 6 luni... Sau cel putin despre cum vad eu aceasta tara acum. Marturisesc k am fost si raman un anglofon convins, dar experienta mea britanica mi-a facut sa-mi nuantez punctul de vedere si sa renunt la unele opinii preconcepute
Hai sa vorbesc mai intai de sistemul lor de educatie. Invatamantul lor superior are o reputatie internationala si reprezinta probabil singura alternativa credibila la "industria educationala" americana. Poate asa o fi, dar din teren realitatea arata mai putin impresionant. Da este adevarat, profesorii sunt mai buni (decat in Ro cel putin) in sensul k au niste standarde bine determinate, le pasa sa transmita ceva studentilor, si te incurajeaza sa citesti si sa documentezi. Pe de alta parte nivelul studentilor (ma refer prin nivel la interesul afisat, disponibilitatea de a invata) este chiar ma avant sa zic mai slab decat cel de la ASE. Bine ar putea fi doar cazul universitatii pe care am frecventat-o desi aceasta are o pozitie destul de buna in ranking-urile universitare din UK (in unele topuri ocupa locul 15 din primele 100 de univ din UK, iar media clasrilor e undeva pe la 20-25). Unul dintre motivele pt aceasta zic eu este si sistemul lor hibrid, de finantare atat publica cat si privata care ii ofera studentului statutul de "client" al sistemului universitar fara a-l pune sa plateasca intregul cost al produsului pe care-l cumpara. Oricum ideea e k relatiile de putere dintre profesor si elevi este ceva mai inclinata in favoarea celor din urma in comparatie cu Romania iar aceasta are si beneficii si dezavantaje...
Dincolo de aceste observatii generale si de natura calitativa primele lucruri care te socheaza cand incepi sa studiezi in Anglia sunt de natura cantitativa. Anul universitar este destul de scurt, incepe pe la inceputul lui octombrie k la noi insa se termina undeva pe la mijlocul lui mai, in contextul in care se beneficiaza de vacante consistente atat de vara cat si de primavara (cea din urma de nu mai putin de o luna). Numarul de cursuri este redus (4 pe sapt in cazul meu si nu mai mult de 5 la undergrad din cate am auzit) iar seminariile sunt extrem de rare. Per total un student in departamentul de economie ajunge sa aiba intre 8-10 ore de curs si seminar pe saptamana (contact time cum i se spune). Exista si profiluri cu performante mai remarcabile ( de exemplu am inteles k la istoria artei contact time-ul este redus la 3 ore pe saptamana) iar maximul este atins la profilurile tehnice unde se aduce la un cuantum mai familiar de 20-22 ore de contact pe saptamana...In all fairness asta prezinta si avantaje si dezavantaje: te forteaza sa take charge of your life and your education, sa fii mai independent, sa-ti organizezi si sa-ti ocupi timpul...Pentru cineva interesat si pasionat de ceea ce face este chiar o mana cereasca, are o sursa destul de importanta de timp pentru a studia ceea ce-l intereseaza, pentru a se implica in activitatile care-l atrag. Insa trebuie tinut cont si de faptul k aici vin oameni foarte tineri (aici se incepe studentia chiar mai devreme decat la noi, exista si studenti de 17 ani, iar majoritatea au 18) care au fost monitorizati pana la momentul respectiv toata viata si care se trezesc dintr-o data cu foarte multa libertate si cu o cantitate seminificativa de timp care poate fi folosit in mod discretionar. De aici apar categorii precum cei inapdatati care nu reusesc sa-si construiasca un network social (aici merita poate analizat si efectul caminelor cu camere single...) si ajung la depresii, al petrecaretilor salbatici care incaseaza amenzi dupa amenzi si sunt ultimately expulzati din camine sau pur si simplu al slob-ilor care-si petrec 99.99995% din timp inchisi in camerele de camin si nu se sinchisesc sa se duca nici la numarul infim de cursuri pe care-l au. Explicatia: "I can't be bothered" (expresie foarte des folosita, care m-a sochat prin profundul substrat "balcanic")
Alt aspect questionable este faptul k sistemul se poarta cu manusi cu studentii. In primul rand sistemul de notare desi dur, nu realizeaza o rafinare clara a valorii. La sf studiilor diploma universitara poate avea doar unul din 4 calificative: first (media peste 70%), 2.1 (peste 60%), 2.2(peste 50%) si 3 (peste 40%- dap 40% e nota de trecere in Marea Britanie). Deci intre 70% si 90% nu se observa nicio diferenta... Pe de alta parte notele din primul an nu se iau in considerare in calculul mediei, anul intai trebuie doar trecut pt k se considera k studentii sunt prea stresati pt k sunt plecati de acasa; notele din anul doi au o pondere de o treime iar cele din anul 3 de doua treimi...
Am avut de asemenea ocazia sa vin in contact si cu mediul liceal participand intr-un program de student tutoring la un liceu din Reading. Aici , dincolo de dotarea tehnica intr-adevar deosebita nu am putut sa observ decat un invatamant destul de diluat, intr-adevar parca mai focusat spre aspecte mai practice dar totusi... materialul care se acopera aici intr-o ora in Ro am convingerea k ar fi digerat in mai putin de 10 minute... Profesorul intr-adevar placut, implicat, inarmat cu o rabdare aparent nesfarsita se chinuie sa faca orele cat mai interesanta si pare dispus sa explice chiar si lucrurile cele mai simple de 10 ori...
Concluzia? Un sistem educational care mi s-a parut excentric, cu avantaje si dezavantaje dar din punctul meu de vedere, cu siguranta supraevaluat. Cat despre restul experientei mele britanice... intr-unul din entry-urile viitoare.
marți, 18 martie 2008
marți, 4 martie 2008
Criza subprime si sectorul financiar
Dap, ati ghicit, o sa-mi dau si eu cu parerea in legatura cu unul dintre subiectele care e pe buzele tuturor oamenilor din lumea finantelor si multora dinafara ei zilele astea. Am citit si eu ziarele si blogurile unor economisti in legatura cu aceasta problematica si am observat , tre sa recunosc cu un pic de ingrijorare, cateva constante: deplangerea sistemului de incentives viciat cu care se confrunta bancherii, ruperea corelatiei dintre performante si compensarea bancherilor, si in special cerinte pentru o mai mare reglementare a pietelor si institutiilor financiare. Poate articolul care m-a pus cel mai mult pe ganduri a fost unul al lui Martin Wolf din FT:http://www.ft.com/cms/s/0/73a891b4-c38d-11dc-b083-0000779fd2ac.html care cere chiar reglementarea modului de plata al lucratorilor din sistemul financiar. Evident la o prima lectura am respins indarjit cele propuse de acestia. Nici azi nu le accept insa am probabil o parere mai nuantata.
Problema porneste intr-adevar de la sistemul de incentives atat la nivel individual cat si la nivel de sistem. La nivel individual, traderii si managerii de investitii sunt in mod sistematic incurajati sa aiba o perspectiva pe termen scurt, sistemul de plata luand in calcul rezultatele "pariurilor" facute in piata de acestia la sfarsitul anului. Este intr-adevar un sistem de tipul: "heads I win, tails you lose" deoarece dak un trader face niste pariuri riscante care la sfarsitul unui an financiar ofera profituri impresionante atunci se va alege cu un bonus urias, pentru ca apoi, in cazul in care lucrurile iau o turnura proasta, trader-ul nu poate fi "pedepsit" intr-un mod semnificativ (in cel mai rau caz isi pierde slujba dar nu i se poate cere restituirea bonusurilor si stock-options-urilor)
La nivel institutional, disponibilitatea, guvernelor si bancilor centrale de a interveni pt a salva banci aflate in dificultate este de natura sa incurajeze puternic asumarea de riscuri excesive. In fapt as spune eu, se creeaza un "game theoretic equilibrium" al asumarii de riscuri excesive. Voi incerca sa ilustrez asta cu un exemplu simplist: sa presupunem ca banca X este o banca "buna", care isi doreste sa realizeze o crestere "sanatoasa", sa nu-si asume riscuri excesive pe piata, sa respecte modelele de risk management etc. Ei bine in timpurile bune banca noastra "cuminte" , asumandu-si riscuri rationale va realiza rate de profitabilitate semnificativ mai reduse decat bancile care fac pariuri mai riscante. Ce inseamna asta? Profituri mai mici, o dinamica mai modesta a cresterii, bonusuri mai scazute pentru angajati si manageri, scaderea preturilor actiunilor, dezinteresul investitorilor. Astfel evident se ajunge la pierderea oamenilor celor mai talentati in favoarea bancilor ce si-au asumat riscuri mai mari si la o pozitie competitiva mult slabita. Ce se intampla in timpuri rele? Bancile ce au facut pariuri mari realizeaza pierderi enorme ce le pun in pericol existenta insa guvernele, bancile centrale sau sovereign wealth fund-urile intervin pt a le salva (in legatura cu ultimele nu am mari obiectii, panaa la urma orice fond de investitii poate sa-si investeasca banii unde vrea, desi am unele obiectii cu privire la existenta unor vehicule de investitii ale statelor dar aici intram in lucruri strict ideologice). Deci fiecare banca are interesul sa se poarte k o banca "rea" si sa-si asume riscuri importante. Hai sa vedem insa ce s-ar putea intampla dak statul nu ar interveni sa salveze bancile intrate in dificultate. Acestea s-ar prabusi in timp ce bancile cu un risk management adecvat ar ramane in picioare. Prabusirea bancilor "rele" ar lasa goluri mari in piata, ar duce la concedieri masive si la un surplus de oameni talentati pe piata, fapt ce ar permite bancilor cuminti sa aiba un bargaining power mai mare la angajari, putand astfel impune sisteme de compensare mai rationale bancherilor ( unul din motivele pt care pachetele salariale si de bonusuri sunt asa de mari este concurenta acerba dintre banci, anul trecut de exemplu, in ciuda pierderilor enorme multe banci au continuat sa plateasca bosnusuri enorme de frica ca oamenii cheie le-ar putea pleca la concurenta). De asemenea investitorii ar dobandi incentives-uri sa fie mai atenti la monitorizarea institutiilor financiare in care-si investesc banii (in calitate de creditori sau actionari) si s-ar ajunge la un pricing al riscului mai adecvat.
Inseamna toate cele mai de sus ca sistemul financiar ar trebui chiar dereglementat si ca statul n-ar mai trebui sa salveze bancile aflate in dificultate. Eu unul sunt de parere k da insa recunosc ca exista cel putin cateva contraargumente importante la cele spuse de mine pana acum. Unul ar fi puternica integrare a sistemului financiar, puternica interdependenta precum si rolul determinant al credibilitatii pentru sistemul financiar. Astfel prabusirea unei institutii financiare majore poate teoretic provoca o criza sistemica, afectand in mod direct bancile cu puternice relatii cu banca in cauza (fie acestea din urma "bune" sau "rele") iar indirect toate institutiile financiare prin diminuarea increderii investitorilor in sistemul financiar. Un al doilea argument major folosit de cei care sustin interventionismul este impactul pe care o criza financiara il poate avea asupra economiei reale. Un numar mare de falimente bancare poate afecta puternic procesul creatiei monetare, poate duce la o contractie monetara puternica si la recesiune...
Avem deci de-a face cu un tradeoff foarte greu de abordat. Mai intai cred k ar trebui sa se incerce o masurare cantitativa mai precisa a impactului pe care l-ar putea avea prabusirea unei/ mai multor banci majore. Insa aceasta nu ar putea rezolva in sine problema fiindk din pacate cealalta parte a tradeoff-ului este foarte greu/imposibil de masurat. Intr-adevar teoretic absenta interventiei statale ar putea duce la crearea unei atitudini mai sanatoase si mai rationale fata de risc si pe termen lung a unui sistem financiar mai solid. Intrebarea cheie aici este ce inseamna termen lung (adik cat va dura acest proces de selectie naturala a bancilor solide si competitive), care ar fi pierderile pe parcurs, cat timp va lua adoptarea unor atitudini mai rationale fata de risc, presupunand k intr-un final se va ajunge prin selectie naturala la un sistem financiar solid si sigur, benficiile produse de un asemenea sistem vor acoperi costurile provocate de procesul de a ajunge pana acolo (costuri reflectate in crize financiare, recesiuni etc)
Si solutia hiperreglementarii prezinta dupa parerea mea doua taisuri. Reglementarea,istoric vorbind, a fost de natura sa incite la gasirea unor solutii inovative de ocolire a reglementarii, de fiecare data rezultand insa produse financiare din ce in ce mai complexe , mai esoterice si implicit mai riscante. Cred k asta este exact ce se incearca sa se evite. Pe de alta parte creearea unei hiperreglementari cu adevarat fool-proof (presupunand k e posibil) ar compromite probabil posibilitatea inovatiei si progresului in sistemul financiar, un rezultat, zic eu, cel putin la fel de nefast.
Deci gasirea solutiei as spune ca este ink departe de noi. Atata timp cat nu se va reusi o modelare a tradeoff-urilor amintite mai sus, si nu se vor face niste estimari clare si obiective ale costurilor si beneficiilor asociate fiecaruia dintre scenariile amintite mai sus fiecare va trebui sa se multumeasca sa gandeasca in cheia propriilor credinte si valori. Eu personal cred in dereglementare, liberalizare , absenta interventionismului statal si in stabilizarea pe termen lung. Din pacate pentru mine, majoritatea policymaker-ilor sa situeaza de cealalta parte a baricadei...
Problema porneste intr-adevar de la sistemul de incentives atat la nivel individual cat si la nivel de sistem. La nivel individual, traderii si managerii de investitii sunt in mod sistematic incurajati sa aiba o perspectiva pe termen scurt, sistemul de plata luand in calcul rezultatele "pariurilor" facute in piata de acestia la sfarsitul anului. Este intr-adevar un sistem de tipul: "heads I win, tails you lose" deoarece dak un trader face niste pariuri riscante care la sfarsitul unui an financiar ofera profituri impresionante atunci se va alege cu un bonus urias, pentru ca apoi, in cazul in care lucrurile iau o turnura proasta, trader-ul nu poate fi "pedepsit" intr-un mod semnificativ (in cel mai rau caz isi pierde slujba dar nu i se poate cere restituirea bonusurilor si stock-options-urilor)
La nivel institutional, disponibilitatea, guvernelor si bancilor centrale de a interveni pt a salva banci aflate in dificultate este de natura sa incurajeze puternic asumarea de riscuri excesive. In fapt as spune eu, se creeaza un "game theoretic equilibrium" al asumarii de riscuri excesive. Voi incerca sa ilustrez asta cu un exemplu simplist: sa presupunem ca banca X este o banca "buna", care isi doreste sa realizeze o crestere "sanatoasa", sa nu-si asume riscuri excesive pe piata, sa respecte modelele de risk management etc. Ei bine in timpurile bune banca noastra "cuminte" , asumandu-si riscuri rationale va realiza rate de profitabilitate semnificativ mai reduse decat bancile care fac pariuri mai riscante. Ce inseamna asta? Profituri mai mici, o dinamica mai modesta a cresterii, bonusuri mai scazute pentru angajati si manageri, scaderea preturilor actiunilor, dezinteresul investitorilor. Astfel evident se ajunge la pierderea oamenilor celor mai talentati in favoarea bancilor ce si-au asumat riscuri mai mari si la o pozitie competitiva mult slabita. Ce se intampla in timpuri rele? Bancile ce au facut pariuri mari realizeaza pierderi enorme ce le pun in pericol existenta insa guvernele, bancile centrale sau sovereign wealth fund-urile intervin pt a le salva (in legatura cu ultimele nu am mari obiectii, panaa la urma orice fond de investitii poate sa-si investeasca banii unde vrea, desi am unele obiectii cu privire la existenta unor vehicule de investitii ale statelor dar aici intram in lucruri strict ideologice). Deci fiecare banca are interesul sa se poarte k o banca "rea" si sa-si asume riscuri importante. Hai sa vedem insa ce s-ar putea intampla dak statul nu ar interveni sa salveze bancile intrate in dificultate. Acestea s-ar prabusi in timp ce bancile cu un risk management adecvat ar ramane in picioare. Prabusirea bancilor "rele" ar lasa goluri mari in piata, ar duce la concedieri masive si la un surplus de oameni talentati pe piata, fapt ce ar permite bancilor cuminti sa aiba un bargaining power mai mare la angajari, putand astfel impune sisteme de compensare mai rationale bancherilor ( unul din motivele pt care pachetele salariale si de bonusuri sunt asa de mari este concurenta acerba dintre banci, anul trecut de exemplu, in ciuda pierderilor enorme multe banci au continuat sa plateasca bosnusuri enorme de frica ca oamenii cheie le-ar putea pleca la concurenta). De asemenea investitorii ar dobandi incentives-uri sa fie mai atenti la monitorizarea institutiilor financiare in care-si investesc banii (in calitate de creditori sau actionari) si s-ar ajunge la un pricing al riscului mai adecvat.
Inseamna toate cele mai de sus ca sistemul financiar ar trebui chiar dereglementat si ca statul n-ar mai trebui sa salveze bancile aflate in dificultate. Eu unul sunt de parere k da insa recunosc ca exista cel putin cateva contraargumente importante la cele spuse de mine pana acum. Unul ar fi puternica integrare a sistemului financiar, puternica interdependenta precum si rolul determinant al credibilitatii pentru sistemul financiar. Astfel prabusirea unei institutii financiare majore poate teoretic provoca o criza sistemica, afectand in mod direct bancile cu puternice relatii cu banca in cauza (fie acestea din urma "bune" sau "rele") iar indirect toate institutiile financiare prin diminuarea increderii investitorilor in sistemul financiar. Un al doilea argument major folosit de cei care sustin interventionismul este impactul pe care o criza financiara il poate avea asupra economiei reale. Un numar mare de falimente bancare poate afecta puternic procesul creatiei monetare, poate duce la o contractie monetara puternica si la recesiune...
Avem deci de-a face cu un tradeoff foarte greu de abordat. Mai intai cred k ar trebui sa se incerce o masurare cantitativa mai precisa a impactului pe care l-ar putea avea prabusirea unei/ mai multor banci majore. Insa aceasta nu ar putea rezolva in sine problema fiindk din pacate cealalta parte a tradeoff-ului este foarte greu/imposibil de masurat. Intr-adevar teoretic absenta interventiei statale ar putea duce la crearea unei atitudini mai sanatoase si mai rationale fata de risc si pe termen lung a unui sistem financiar mai solid. Intrebarea cheie aici este ce inseamna termen lung (adik cat va dura acest proces de selectie naturala a bancilor solide si competitive), care ar fi pierderile pe parcurs, cat timp va lua adoptarea unor atitudini mai rationale fata de risc, presupunand k intr-un final se va ajunge prin selectie naturala la un sistem financiar solid si sigur, benficiile produse de un asemenea sistem vor acoperi costurile provocate de procesul de a ajunge pana acolo (costuri reflectate in crize financiare, recesiuni etc)
Si solutia hiperreglementarii prezinta dupa parerea mea doua taisuri. Reglementarea,istoric vorbind, a fost de natura sa incite la gasirea unor solutii inovative de ocolire a reglementarii, de fiecare data rezultand insa produse financiare din ce in ce mai complexe , mai esoterice si implicit mai riscante. Cred k asta este exact ce se incearca sa se evite. Pe de alta parte creearea unei hiperreglementari cu adevarat fool-proof (presupunand k e posibil) ar compromite probabil posibilitatea inovatiei si progresului in sistemul financiar, un rezultat, zic eu, cel putin la fel de nefast.
Deci gasirea solutiei as spune ca este ink departe de noi. Atata timp cat nu se va reusi o modelare a tradeoff-urilor amintite mai sus, si nu se vor face niste estimari clare si obiective ale costurilor si beneficiilor asociate fiecaruia dintre scenariile amintite mai sus fiecare va trebui sa se multumeasca sa gandeasca in cheia propriilor credinte si valori. Eu personal cred in dereglementare, liberalizare , absenta interventionismului statal si in stabilizarea pe termen lung. Din pacate pentru mine, majoritatea policymaker-ilor sa situeaza de cealalta parte a baricadei...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
